Semimaraton București a fost prima alergare serioasă pentru mine, un jogger ocazional aflat la a doua tinerețe.
A ajutat că am mâncat puțin cu o seară înainte și nu am plecat cu burta goală dimineața. Și că în ultimele două luni am alergat câte 8-9 km de două ori pe săptămână. Mulțumesc Nera.
Primii 7 km din traseu i-am alergat încet. Apoi mi-am dat drumul iar pe la km 10 am avut un runner’s high care m-a ținut vreo 10 minute.
Apoi, în a doua jumătate, a început greul.
Problema nu a fost la suflu ci la picioare.
M-a ajutat foarte mult muzica din căști – Dance FM e foarte bun pentru așa ceva.
Ultimii trei-patru kilometri au fost din ce în ce mai grei. Nu și ultimul, pentru ca eram în hype-ul finish-ului și nu mai simțeam durerea. La final nu îmi prea venea să cred că am terminat un semimaraton.
Traseul putea fi mai frumos. Vorba unui coleg – de ce nu se aleargă pe lângă Arcul de Triumf, Atheneu? Am evitat gropi pe la Piața Muncii pe o zonă cu asfalt decopertat, doar ca să dăm ocol Stadionului Național.
Atmosfera OK, oameni faini, m-am scăldat în narcisismul de rigoare pe Facebook cam tot restul zilei (cele mai faine sunt felicitările venite de la alergători buni) și m-am simțit ca bătut până la primul pahar de vin.
E un milestone personal. Și o descoperire – până acum nu mă excita deloc alergatul, acum însă mi se pare fain.