Întreabă cineva la Zoso de ce nu exista analiști/jurnaliști în România care să anticipeze strategiile politice înainte ca scandalul să se întâmple.
Nimeni, în afara mamei Omida, nu poate prevedea viitorul în detaliu. Dar un pattern ne ajută să facem previziuni high-level.
Trăim viermuiala politică obișnuită în România. Ambiții mărunte grupate sub câteva partide aflate mereu în scandal, care se aliază repede împotriva oricărui spărgător de gașcă (de hoți). Când pericolul trece se iau din nou la ceartă pentru funcții, bani, șpăgi. Romanian democracy as usual.
Între timp, progresul se întâmplă aleatoriu, prin noroc, în pași mici, punctual și local, adeseori trași/împinși de alții. Apare vreun om pus pe treaba? Un partid mai curățel? Nu va reuși multe. Normalitatea românească veghează.
Am descris aici România ca stat “democratic” capitalist, în orice perioadă din existența ei ante și post comunism. Deci să nu ne mai enervăm la fiecare scandal politic. Avem un șablon pentru ce va fi în 5, 20, poate 50 de ani, dacă avem noroc.
Dacă vor mai exista NATO și UE cu noi în ele, vom avansa încet, încet, bombănind, în ciclul “circ, speranțe, circ, dezamăgire, repeat.“
Alternativa este modelul Serbiei, Ukrainei, Moldovei, Macedoniei, Albaniei sau chiar al României in anii ’90. Același ciclu, dar fără partea cu speranța.
Încă ceva: există permanent în partide cineva care, ajuns în capul mesei, ar vrea să devină noul dictator. Să epureze echipe, să schimbe Constituția, să controleze (chiar) toată libera exprimare, din astea. Stă în firea nației. Este de obicei cineva cu iluzii de grandoare, conectat, dar nu atât de conectat încât sa aibă picioarele pe pământ.
Au reușit Carol II și Ceaușescu. Au vrut Năstase, Dragnea. Au dat semne Ponta și Câțu. Are simptome clare Rareș Bogdan. Presiunea există. În condițiile (ne)potrivite cineva poate reuși din nou.
